„«Duminică la ora 6» avea toate datele unui… film de comandă: povestea despre lupta ilegaliştilor cu regimul capitalist, în anii 30 – cu comunişti „buni” şi oameni ai siguranţei „răi”. Sigur pe materialul său politic-corect, Pintilie îşi permite să deturneze, obraznic, mesajul dorit de autorităţi printr-o manevră extrem de abilă: se inspiră, pentru partea formală a filmului său, din filmele Noului Val francez.”. (…) „Are această idee genială, care îl pune la adăpost de suspiciuni: spune povestea ilegaliştilor din anii ’30 în stil Nouvelle Vague. Era ca şi cum ar fi livrat Partidului carnetul de partid învelit în hîrtie fină, capitalistă.”

„Caz extrem de decalaj între fond şi formă, Duminică la ora 6 trezeşte în memoria oricărui cinefil, la curent cu cinematograful epocii respective, déjà-vu-uri formale: liftul care urcă & coboară în anumite răstimpuri ale poveştii, ca un leitmotiv vizual, este un împrumut direct din Hiroshima mon amour; finalul pe malul mării, în care tînărul urmărit de Siguranţă este încolţit de agenţii acesteia ca-ntr-un huis-clos fără speranţă, este o trimitere clară la finalul din Les 400 coups…”

„Impresionează reacţiile surprinse pe viu, concepţia coloanei sonore, chipurile interpreţilor principali şi neprofesionişti, neconcordanţa imaginii cu sunetul, ideea de retrospecţie şi, în fine, pe deplin asumatul refuz de a povesti cursiv.”

„«Duminică la ora 6», un film stilistic racordat la noul cinema italian și francez.”

„Filmul e altceva decât un love story tragic. Nu e deloc greșit să spunem că povestea propune insinuant un joc al traumei și al culpabilității. Până ajunge să o pună în cuvinte, Lucian Pintilie apelează la o serie de metafore vizuale și dispozitive retorice care sugerează coborârea în infernul traumei ascunse pe fundul conștiinței – coridoare labirintice, uși de fier cu portițe de vizitare acoperite cu tablă găurită ca o sită, prin care lumina scânteiază de departe, imagini cu oameni care capătă un aer straniu, repetându-se obsesiv, cablul de oțel de pe scripeții din cabina liftului, care arată cum acest mecanism comemorativ e pus în mișcare printr-o forță ocultă.”

„Trauma e o desprindere de sine, o fractură în propria identitate – scrie Gabor Maté într-unul din bestsellerurile sale. În poetica lui Lucian Pintilie e lupta între două teritorii – al întunericului care ține captiv sufletul și al vieții de la suprafață, luminoasă, dar golită de sens emoțional.”

„La final, mai mult decât la început, faptele sunt clare și gesturile fără echivoc slujesc unei încheieri cu puternic efect emoțional și semnificații psihologice.”